De ce moldovenii nu trebuie să se compare cu alţii, inclusiv cu Europa

(prezentare la Toastmasters în limba engleză)

 I love this country...  I realized how true is the saying of professor Preobrajenskii, in The Dog's Heart... Devastation of a country starts in people's minds. In the evening I looked for the list of the worlds' countries with the index of life satisfaction. If the people of a country feel happy, they are in the first 10. I found Moldova at the end of the list. What makes it be there, on the 175th nivou, together with Zimbabwe, Congo, Burundi, but also with Ukraine, Armenia, Belarus, Turkmenistan? Is Moldova the poorest country in the World and this influencing the life satisfaction index? I analized the situation, and found three important questions that may clarify Moldova's state of unhappyness:
      1. What make a country to feel unhappy? 
      2. What make a country to feel happy?
      3. What to do?
 1. So, what makes  a country unhappy?

Iceland, Denmark, Bahamas, Switzeland, Austria, Finland, Sweden... are in the first 10 happiest countries of the world. What linkes them, what do they have in common? Usually here in Moldova we believe that their richness is the answer. It is true, the GDP of each of this country is huge!
        Denmark - 35 000 USD, Brunei - 39 000 USD, Switzerland - 43 000 USD, Austria - 46 000 USD, Finland - 49.000 USD. What is happenining in Moldova? Having about 3 500 USD, Moldova is at least 10 times poorer than Denmark, Finland, Austria... People from Moldova emigrate, have a look at the richness and confort of european countries and complain with: oh, we are so poor, we are so unhappy, we have a shitty life! We want to be like europeans, we want to be in europe, we want a european life. We compair ourselves with others!

2. What makes a country happy?
      I believe that the crucial factor of the unhappyness lays not in the quantity of money, because happyness or unhappyness are not economic concepts. In other words, a country can be as poor as Moldova and be one of the 10 happiest countries in the world!

Între bine şi rău există un câmp... hai să ne întâlnim acolo!

Acum cîteva mii de ani, omenirea a inventat "binele" şi "răul". Într-un cuvînt, omul a devenit, într-un moment dat, în esenţă, rău, sau cel puţin cu un potenţial enorm de a ... greşi. În consecinţă, o mare parte din nevoi umane (iar în unele societăţi toate nevoile) trebuiau să fie suprimate – se considera că o mare parte dintre ele exprimă esenţa rea şi negativă a omului.

Astfel a evoluat ideea educaţiei corective care a introdus o idee "genială": dacă cineva calcă pe bec, atunci el, pe de o parte, ar trebui să se urască pentru ceea ce a făcut, iar pe de alta parte - el trebuie pedepsit.

Aşa s-a dezvoltat un mod de comunicare distructiv şi depreciativ pe care Marshall Rosenberg a propus să-l numim limbajul violent - un limbaj special, în care cineva are dreptate şi altcineva nu, cineva e bun şi altul e rău, lucrurile sunt acceptabile sau neacceptabile, normale sau anormale...

Acest limbaj al violenţei a devenit nu numai obişnuit, el asigură şi o nuanţă de plăcere morbidă. Copiilor care privesc televizorul li se dezvoltă plăcerea de la violenţă şi limbajul violent – în 75% din filmele care ei le privesc eroul principal trebuie să omoare pe cineva sau, în cel mai rău caz să-l bată măr. De fapt, am fost deprinşi să primim plăcere de la observarea violenţei!

Acest limbaj este educat într-un sistem moralist rece şi orb. Părintele îşi educă copilul în baza acestui sistem de gândire şi limbaj prin scenariul „Spune că îţi pare rău!”. Spre exemplu, copilul a mîncat toate bomboanele care au fost pregătite pentru masa de sărbătoare la care vor veni oaspeţi.
- Părintele (supărat): Spune că îţi pare rău!
- Copilul (neînţelegînd seriozitatea situaţiei) : Îmi pare rău...
- Părintele (înfuriat, eventual îl bate pe copil): Eu văd că nu-ţi pare rău! Eu văd că nu-ţi pare rău aşa cum trebuie să-ţi pară rău! Spune că îţi pare rău, dar aşa ca să văd!
- Copilul (speriat şi plîngînd): Aaaaa... Îmi pare rău...
- Părintele (satisfăcut de efect şi emoţiile pe care le vede): Ei bine... te iert!

Holly s..t! Ani buni, în loc să fim educaţi în sistemul „Cum să mă bucur de viaţă şi de mine însumi?” suntem băgaţi cu de-a sila în super-sistemul „Cine are dreptate?” pentru a implementa ideea conform căreia oamenii trebuie să se poarte aşa cum vrem noi, adică "corect".

Mergi în maşină şi cineva îţi taie calea. Îl ajungi din urmă, claxonezi, dai în jos geamul şi îi strigi: „Eşti un idiot!”. Teoretic, tipul care este în maşina vecină ar trebui să dispară sau în cel mai rău caz, cu capul plecat, cu ochii la pămînt să spună: „Este adevărat, am greşit, m-am purtat urât domnule, eu nu voi mai proceda aşa! Promit!” ...

Hm... e o super teorie care nu merge. Niciodată. Eu am încercat de mai multe ori.

Poate încercăm altceva?