Între bine şi rău există un câmp... hai să ne întâlnim acolo!

Acum cîteva mii de ani, omenirea a inventat "binele" şi "răul". Într-un cuvînt, omul a devenit, într-un moment dat, în esenţă, rău, sau cel puţin cu un potenţial enorm de a ... greşi. În consecinţă, o mare parte din nevoi umane (iar în unele societăţi toate nevoile) trebuiau să fie suprimate – se considera că o mare parte dintre ele exprimă esenţa rea şi negativă a omului.

Astfel a evoluat ideea educaţiei corective care a introdus o idee "genială": dacă cineva calcă pe bec, atunci el, pe de o parte, ar trebui să se urască pentru ceea ce a făcut, iar pe de alta parte - el trebuie pedepsit.

Aşa s-a dezvoltat un mod de comunicare distructiv şi depreciativ pe care Marshall Rosenberg a propus să-l numim limbajul violent - un limbaj special, în care cineva are dreptate şi altcineva nu, cineva e bun şi altul e rău, lucrurile sunt acceptabile sau neacceptabile, normale sau anormale...

Acest limbaj al violenţei a devenit nu numai obişnuit, el asigură şi o nuanţă de plăcere morbidă. Copiilor care privesc televizorul li se dezvoltă plăcerea de la violenţă şi limbajul violent – în 75% din filmele care ei le privesc eroul principal trebuie să omoare pe cineva sau, în cel mai rău caz să-l bată măr. De fapt, am fost deprinşi să primim plăcere de la observarea violenţei!

Acest limbaj este educat într-un sistem moralist rece şi orb. Părintele îşi educă copilul în baza acestui sistem de gândire şi limbaj prin scenariul „Spune că îţi pare rău!”. Spre exemplu, copilul a mîncat toate bomboanele care au fost pregătite pentru masa de sărbătoare la care vor veni oaspeţi.
- Părintele (supărat): Spune că îţi pare rău!
- Copilul (neînţelegînd seriozitatea situaţiei) : Îmi pare rău...
- Părintele (înfuriat, eventual îl bate pe copil): Eu văd că nu-ţi pare rău! Eu văd că nu-ţi pare rău aşa cum trebuie să-ţi pară rău! Spune că îţi pare rău, dar aşa ca să văd!
- Copilul (speriat şi plîngînd): Aaaaa... Îmi pare rău...
- Părintele (satisfăcut de efect şi emoţiile pe care le vede): Ei bine... te iert!

Holly s..t! Ani buni, în loc să fim educaţi în sistemul „Cum să mă bucur de viaţă şi de mine însumi?” suntem băgaţi cu de-a sila în super-sistemul „Cine are dreptate?” pentru a implementa ideea conform căreia oamenii trebuie să se poarte aşa cum vrem noi, adică "corect".

Mergi în maşină şi cineva îţi taie calea. Îl ajungi din urmă, claxonezi, dai în jos geamul şi îi strigi: „Eşti un idiot!”. Teoretic, tipul care este în maşina vecină ar trebui să dispară sau în cel mai rău caz, cu capul plecat, cu ochii la pămînt să spună: „Este adevărat, am greşit, m-am purtat urât domnule, eu nu voi mai proceda aşa! Promit!” ...

Hm... e o super teorie care nu merge. Niciodată. Eu am încercat de mai multe ori.

Poate încercăm altceva?